Scrisoare deschisa catre... cea care-am fost odata...

Imi pare rau ca lucrurile nu au iesit asa cum ti-ai imaginat. Unele, s-au intamplat de un milion de ori mai bine. Altele, cum se putea mai rau. Imi pare rau ca nu ai intotdeauna curajul sa spui ca suferi. Ma bucur totusi enorm ca nu o faci. Mi-ar fi placut sa crezi in continuare in jumatati si in suflete pereche. In adormit in sunetul unei respiratii greoaie si in trezirea alaturi de doi ochi verzi. Mi-ar fi placut sa crezi ca ai nevoie doar de un suflet alaturi. De fapt, ai nevoie de mai mult. Ma gandesc cu groaza cat de cinica voi ajunge saptamana viitoare. Ma ingrozeste si mai tare gandul ca peste un an voi fi si mai rau. Apoi din ce in ce mai rau. Pana intr-o zi cand o sa ma trezesc obosita de cinism si sabotat relatii. Si am sa ma intreb... dar daca..!?

De ce scriu pe blog....

Aseara am avut o discutie cu un prieten vechi si bun. Si vorbeam despre renuntarea la blog. Daca poti sa o faci. Si a reiesit ca, desi poti, e bine totusi sa-ti faci unul. Unul care sa scrii doar cand ai chef sa scrii. Si poate si ca terapie. Cand iti vin idei in cap si vrei sa le elimini… Le arunci. Dar pentru ca nu vrei sa le arunci de tot, le arunci pe blog. Si atunci se pastreaza. Si nu-ti ocupa mult timp, ci doar cat scrii ceva si gata. Fara promovare, fara cautare de idei de articole, doar scris atunci cand simti ca trebuie sa te eliberezi. De idei pe care intr-un fel nu vrei sa le pierzi.Da, ideea de blog ca terapie e chiar buna. Si adevarata.

Nimic din ce ar conta pentru altii....

Degetele imi aluneca pe tastatura lasand in urma lor cuvinte aparent fara sens, in spatele carora se ascunde un amarat de suflet pentru care fericirea a devenit un ideal prea greu de atins, acea luminita de la capatul tunelului spre care alerg neincetat constienta fiind insa ca nu o voi ajunge niciodata...Doamne, cate stau la poarta inimii mele... Mi-e frica la gandul ca atunci cand o voi deschide totul se va repezi pe o amarata de foaie pe care am ajuns sa o urasc... Dar stai...aici nu asez nimic altceva decat propriile sentimente... pe mine insami. Aceasta ce inseamna?? Ca ma urasc? Poate ca da. Ma urasc pe mine si pe... pe altii.Mi-e frica de toate. Nu mai cred in nimic pentru ca tot ceea ce ma inconjoara m-a dezamagit. Cat de ciudata e viata. Acum crezi in ceva cu toata fiinta ta, iar in momentul urmator cazi in gol si te lovesti de peretii unui final inevitabil in prapastia caruia te-a impins tocmai credinta ta. Oare se mai merita sa mai cred in ceva?Cu siguranta
nu. Ceilalti m-au dezamagit in nenumarate randuri cat despre propria persoana e prea straina de mine. Nici nu stiu cine sunt cu adevarat. M-am saturat de jocul acesta al mastilor care se cheama viata mea. Am obosit. Vreau sa ma odihnesc dar nu gasesc nicaieri nici macar un coltisor de umbra. Poate doar in mine, dar acolo e mult prea intuneric si rece.toate lumea a suferit din dragoste...multi nu au puterea de a recunoaste dar garantat au suferit...iubirea nu ne gaseste niciodata pregatiti pt ce va urma,iar despartirea cu atat mai putin...as vrea s nu existe atata suferinta si sa iubim tot ce e mai bun si mai bland cu inimile noastre,ca sa nu fie ranite si sa nu fie nevoie de atata durere .....
Mii de cuvinte am in gand....Mii de sentimente ma coplesesc...Atatea intrebari... Simt cum ma pierd pe zi ce trece... Deja nu mai sunt aceiasi persoana dispusa la orice.... Hotarata sa lupte pentru ceea ce vrea.... Deja m-am pierdut... Ma simt pe zi ce trece mai pierduta..... Ratacesc pe acest pamant cautand ceva... Ceva ce nu mai stiu... ceva ce imi lipseste.... Simt ca nu mai sunt eu... Inima imi e distrusa... Atata durere ce-am resimtit in ultimele luni..... mi-a ajuns... deja nu mai simt... zilele trec si trec... totul dispare... ziua trece noapte trece... si uite cum trec toate... din viata mea...
Stii? Tu stii ca inca mai dainui inlauntrul meu? Esti in trupul meu... Si stii cum e sa fi lasat in urma???! Cum pot sa te iubesc atat de mult cand nici macar nu-mi mai vorbesti cum imi vorbeai???!!!...tii cum e sa fi ultima persoana care vrea sa schimbe ceva? Stii cum e sa ti se inchida usa in fata fara a spune nimic?Stii cum e sa iubesti pe cineva cu atata putere ca la inceput? Si nu, nu, nu am sa te sun din nou tot eu, nu am sa te las sa-mi rascolesti somnul noptilor cuminti... Sper sa gasesc puterea! Nu mai vreau lacrimi, nu mai vreau probleme care ma ranesc, nu mai vreau minciuni! Merg mai departe, si tu stai departe de mine! Gata cu asteptariile, gata cu secretele si cu intrebarile!Am obosit de-atatea griji pentru tine, griji facute fara rost intr-o zi! Imi spui ca-ti pare rau ca ma ranesti, imi spui ca nu o faci intentionat, imi spui ca asta esti, imi spui ca nu iti plac lacrimile mele...Daca as avea curajul sa-ti spun adio poate ar fi mult mai usor, dar nu pot, dovada ca te iubesc si inca ma lupt pentru noi! Dar tu? Tu nu stii!!Fac eforturi, incerc, ma lupt din rasputeri si nici macar nu simti, nici macar nu vezi! Imi spui ca esti nefericita, ce pot sa fac, te-ntreb?! Imi raspunzi senina „nu stiu“. Te las atunci in nefericirea ta, in temerile tale, in indoielile tale.As putea sa-ti spun ca orice respiratie ce-o respir e un dar, ca orice zambet pe care-l dau, e o floare, orice dar nu adio... Cum sa te fac sa crezi? Cum sa te fac sa vezi ca iubirea ta doare, ca ma ranesti de fiecare data mai mult, doare mult mai tare
cu timpul ce trece. Durerea ramane, mai puternica si mai profunda.Daca as putea sa te numesc cumva te-as numi „durere“, dar nu acea durere a unei lovituri, nu , e mult mai profunda. Durerea din suflet si hohotele ei atat de surde incat nu le aude nimeni... Unde esti ?Ma trezesc in fiecare dimineata cu o speranta, daca ma intrebi ce sper, n-as putea sa-ti raspund, pe bune
nici eu nu stiu ce sper...Dar, se spune mai mereu ca speranta moare ultima... si nu mai vreau sa sper... Respir din ce in ce mai greu si lacrimile imi inunda fata, din nou! Am jurat ca nu am sa mai plang... Mii si mii de intrebari imi inunda mintea plina de tine, trupul meu doreste atingerea ta, sarutarea ta o vor buzele mele, dar tu nici macar nu incerci!.....

Sperante prafuite...

Aş ieşi în mijlocul unei străzi hiper-aglomerate şi aş striga în gura mare te iubesc, că vreau să mă iubeşti, că îmi vine să te omor din cauza prostiilor ce le faci, că te ador când dormi, că uneori fără tine am impresia că nu exist, că tot acest timp cât nu ne-am întâlnit am fost incompletă, că vreau să cobori de unde ai plecat şi să mă îmbrăţişezi aşa cum ştii tu, că vreau să simt pentru tot restul zilelor miile de trăiri din timpul nopţilor..Dar, aş rămâne aici mereu. Fiind departe de tine. Rămân aici. Fiind împreună înseamnă ca una dintre noi să înceteze în a mai fi ce este..Şi.... zic că mă bucur că te-am cunoscut.. Cunoscându-te am învăţat multe.. Chiar dacă au fost puţine clipele de împreună.. Le am pe toate în suflet şi-n minte.. Blestem clipa când totul a redevenit realitate.. Cruda realitate..

Rămân aici în acest sanctuar al liniştii dar, camera de tortură a acelei părţi din mine ce a cunoscut împlinirea alături de tine..

Aş spune despre mine că sunt o epavă. Dar până şi epavele au frumuseţea lor. La mine nu vezi nimic frumos. Nici măcar o ruină. Ruinele atrag prin aura de mister ce le învăluie. Ce te face să-ţi pui mii de întrebări cu privire la trecutul ce-o învăluie. La poveştile ce le-a trăit.
Dacă m-aş descrie, aş spune că sunt un voal negru. Nu contează de ce. Că dacă-i mătase, eşti atras de fineţe. Dacă-i de voal, e transparent şi te incită formele ce încerci să le vezi. Dacă e saten, luciul şi delicateţea te fac să adori. Dacă-i catifea.. moliciunea şi uşurinţa cu care se lipeşte îţi răpeşte liniştea. Sunt un voal negru ce ascunde, ce e tern, ce te face să te îndepărtezi.
Dacă aş vorbi despre mine, nu aş şti ce aş zice cu siguranţă. Profesional? Şomeră. Universitate? În pauză. Stare civilă? Singură. Pe toate planurile eşecuri. Ei? Vezi că nu-i nimic de admirat.
Încântată de cunoştiinţă.. Deşi nu ştiu cu cine am onoarea.

Rupe-mă......

Rupe-mă de realitate. Să nu mai văd la fiecare pas falsuri.
Rupe-mă de viaţă. Să nu mai simt durere.
Rupe-mă de mine. Să nu mai am rădăcini.
Rupe-mă de moarte. Să ştiu că nu mai există somnul etern.
Rupe-mă de noapte. Să ştiu că nu numai în întuneric te pot iubi.
Rupe-mă în o mie de bucăţi.
Rupe-mă cu mâinile.
Rupe-mă fără clipiri.
Rupe-mă şi întregeşte-mă.
Întregeşte-mă dimineaţa la răsărit când lumina e dulce şi pură.
Întregeşte-mă seara la apus când mă cuprinzi în braţe.
Întregeşte-mă în viaţa ta şi iubeşte-mă.
Întregeşte-mă făcându-mă să te iubesc.
Întregeşte-mă şi învaţă-mă să ajut pe cei ce au nevoie.
Întregeşte-mă când vei avea toate piesele.
Întregeşte-mă şi dă-mi o nouă viaţă..
Întregeşte-mă.... doar."

Amalgam de idei....

O mulţime de idei într-un haos general stăpâneşte nestingherit creierii mei.
Oricât aş încerca să fac o ordine, haosul e şi mai mare. De ce să mai încerc să aranjez când aranjarea e nearanjare?Luând la întâmplare, găsesc concluzia că indiferent de ce aş face.. depărtez pe toţi cei reuşesc să se apropie de mine. Căutând prin arhiva amintirilor.. nu e prima dată când fac acest lucru. Şi nu va fi nici ultima.Găsesc nevoia de a iubi şi de a-mi revărsa iubirea toată asupra cuiva..
Găsesc una în jurul alteia gravitând ca planetele în jurul Soarelui.. toate micile plăceri..
Găsesc până şi dorinţa de a fi cineva sau de a reuşi într-un domeniu total diferit de ceea ce ştiu..
Nu mai încerc să fac curat în camera asta numită strategia "minte". O las aşa..

Frica....

Mi-e frică să adorm. Să dorm cu vise în special. A fost o perioadă în care dormeam atât de dusă, că nu numai că mă furau cu totul sau că tăiau lemne lângă mine.. încât nu aveam vise.
Nu m-ar deranja visele ce le am. Chiar deloc dacă aş fi avut o stare generală bună. Dar nu am o stare bună. Sunt irascibilă, pusă pe harţă.. nu am chef de glume, poante.. şi gătesc. Gătesc mult.. sau îmi găsesc ceva istovitor de făcut în fiecare zi doar să nu mai visez.De ce mi-apare în vis şi înainte să deschid ochii, o caut prin pat? De ce acum când nu vreau să o mai aud... vreau să o aud vorbindu-mi'n ureche??!!!Si mi-e teama sa mai adorm...:(((

Vreau....

Vreau să pot dormi noaptea.
Vreau să pot visa alături de tine.
Vreau să te simt cum mă priveşti.
Vreau să te aud când îmi gândeşti.
Vreau să te gust când îmi şopteşti.
Vreau.... când mă îmbrăţişezi să-ţi respir parfumul..
Vreau să-mi fi aici..
Asta vreau.
Să pot să am aripi date de tine.
Să fi acolo jos să mă prinzi când aripile-mi sunt obosite.
Să mă prinzi de mână când cad în prăpastie..
Să mă laşi să dorm în braţele tale când adorm colo..